Tuesday, July 8, 2008

Jurnal de copil naiv. Despre cum e Jurnalismul meu

Intai am vrut sa fiu doctorita. Pe la 4 ani. Pentru ca mama era doctorita si pentru ca as fi vrut sa repar oameni, sa-i fac iar sanatosi. O vreme am vrut sa fiu pictorita. Imi placea sa ma joc cu culori si sa desenez fluturi- sau nu mai stiu de ce. Apoi as fi vrut sa fiu invatatoare si psiholoaga. Credeam ca un psiholog intelege gandurile oamenilor pur si simplu.

De prin clasa a 4- a am fost sigura ca vreau sa fiu Andreea Esca. Parintii mei se uitau mult la stiri si discutau despre mineriade si Constantinescu. Acum imi explic acea dorinta ca pe o sansa de a redeveni centrul atentiei lor. Cand am mai crescut si poate s-au mai cizelat si gusturile, am vrut sa devin Robert Turcescu. Era destept, dur, onest, invincibil. Parintii mei il admirau peste masura. Eu nu intelegeam chiar tot din discutiile politice dar nu indrazneam sa recunosc asta, pentru ca daca as fi intrebat ceva, mama mi-ar fi reprosat ca fara o vasta cultura generala nu e cale sa devin jurnalist si m-ar fi trimis in camera sa citesc. Cu gandul la viitorul meu de jurnalist am invatat de mica capitalele tuturor tarilor, am citit despre civilizatii in care nu voi ajunge niciodata si m-am antrenat sa pot ajunge oriunde in cel mai scurt timp, in caz ca va trebui sa fiu odata urgent la fata locului. Cand nu mai suportam sa stau cu bunica, ma cuminteam singura imaginandu-mi ca in Irak imi va fi mult mai rau.

Primeam de la mama lunar 2-3 carti de jurnalism. Jurnalistul universal de David Randall era preferata mea. Am sublinat atat de mult in ea incat acum nu se mai vede textul. Le citeam de la un capat la altul si ma fascinau incredibil de mult. Jurnalistul era, in viziunea mea de 10 ani jumate, un erou la societatii, un superman corect, obiectiv, documentat, care pune intrebarile perfecte in interviuri, care face anchete, schimba economia, umbla prin culturi straine si razboaie, scrie in avion, iar in cateva minute informatiile lui ajung in toate colturile lumii. Acest super erou al copilariei mele avea vesta cu buzunare, carnetel, pix si reportofon. Stiam ca un jurnalist verifica informatiile din 3 surse si ca jurnalismul e a 4-a putere in stat. Stiam sigur ca asta este ceea ce vreau sa fac. Si nu eram singura; devenise o moda printre prietenii mei.

Prima revista am scos-o in clasa a 4-a. Era o editie de Craciun, scrisa de mana si cu coperta desenata de mine. Apoi am mers la cursul de jurnalism de la Palatul copiilor. Revista infiintata de noi acolo se chema Bing Bang Bum Blitz pe numele sau complet. Nu a mai iestit niciodata pentru ca profesoara a plecat in concediu de materniatate si nu ne-a mai raspuns la telefon apoi. In generala aveam revista clasei, concurenta la cea a scolii, la care scriau doar cei mari. Imi placea sa scriu despre teatru si voluntariat pentru ca asta faceam in timpul liber. La revista liceului am fost vreo 2 ani redactor sef avand note si medii bune. Eram 5 redactori sefi. Ne placea sa ne facem legitimatii si carti de vizita si sa lipsim de la ore in interes de serviciu. In vacanta dinaintea clasei a 9-a m-a sunat directoarea liceului sa-mi spuna ca m-a pus pe lista la cursul de radio care se va infiinta la noi in soala. Era o onoare pentru mine sa fiu sunata de ea. Din radioul scolii se transmiteau in pauze muzica, emisiuni, anunturi. Pe atunci voluntaream la Salvati copiii, unde infiintasem si o revista, ma ocupam de revista scolii, mergeam la repetitiile grupei de teatru si incepusem sa lucrez la radioul scolii. La radio a trebuit sa reununt definitiv intr-o seara cand am ajuns la 10 seara acasa, direct dupa scoala, iar parintii nu m-au crezut ca fusesem intai la scoala, apoi la salvati, apoi la repetitii si in final am mai stat cateva ore sa tai o emisiune pentru radio.

Stiam ca a jurnalistii sunt oameni stresati, mega ocupati, singuri sau divortati, stiam ca nu voi avea timp de altceva dar nu imi doream nimic mai mult decat sa scriu investigatii, interviuri, reportaje, sa cunosc oameni interesanti si sa scriu despre ei, sa arat adevarul, sa descopar lucuri, sa aduc informatii in fata. Acum imi suna tare patetic. Din cauza pasiunii pentru jurnalism am renuntat la trupa de teatru, apoi si la revista scolii si dupa ce am devenit voluntarul lunii si voluntarul anului, am renuntat si la Salvati Copiii.

Un prieten mi-a spus in clasa a 10-a ca ziarul Timisoara cauta pe cineva care sa scrie pagina germana. Ziarul avea vreo 20 de pagini, aparea de 3 ori pe saptamana si avea de fiecare data o pagina intr-o limba minoritara in Banat: sarba, maghiara si germana. Ziarul costa 5000 de lei, are un tiraj foarte mic si e scos in pierdere de redactorul sef- din pasiune sau din interes, nu stiu sigur.

Nu a fost chiar o minune prima mea vizita intr-o redactie. Erau 3 birouri, foarte mult praf, hartii peste tot, multe sticle de bere, teancuri de ziare-arhiva foarte prafuite, niste calculatoare foarte vechi cu tastaturi ciudate. Dar o redactie era ceva minunat. Am inceput sa scriu saptamana de saptamana pagina germana. Trebuia sa predau pana miercuri la ora 15, 10.000 de semne si 2-3 poze. Nimeni din redactie nu intelegea germana, puteam deci scrie orice. Un vis. Asta e tot ce isi poate dori un jurnalist entuziast la 15 ani jumate.

M-am gandit atunci ca pagina in germana trebuie sa fie citita de batranei cu origini germane, colegi si profesori de la liceul german. Asa ca am incercat sa adaptez ceea ce scriu pentru gusturile lor. M-am informat despre activitatile Formului German, minoritatea germana din timisoara, fosti absolventi ai liceului german. Pentru toate articolele trebuia sa predau si poze. Nu exista fotograf in redactie iar cei 3 redactori de atunci erau iritati de sutele mele de intrebari si curiozitati. Mergeam la orice conferinta de presa si credeam sincer ca e evenimentul secolului, scriam cu mare drag orice fax venit in redactie, traduceam, copiam, corectam, faceam curatenie in arhiva. Gandindu-ma acum in urma, as putea zice ca faceam mult mai mult decat redactorii care-si luau articolele de pe internet. Dar atunci nu as fi crezut asa ceva. Poate ar fi putut fi dezamagitor sa ii vad asa blazati pe redactori dar eu am vazut-o ca pe o mare sansa. Ma imprieteneam cu studentii veniti in practica si ii mai ajutam. 

Pentru a primi aparatul de fotografiat al mamei, un Fuji incredibil de compact, a trebuit sa ma rog vreo 3 zile de ea. Pozele imi ieseau tare prost si ma mai uitam pe google cum as putea sa le fac mai bine. Asa am dat odata de poze pe siteul Mediafax. Era un nume care suna foarte pompos in mintea mea pentru ca il auzisem de multe ori in copilarie de la Andrea Esca. Intr-o zi am dat pe siteul agentiei de niste poze de la un concert la care fusesem si eu, iar pozele mele mi se pareau mult mai bune. Am apasat Contact, am copiat cele trei adrese si am trimis un mail cu vreo 10 poze, avand ca titlu: Poze in mod volunar. Scriam atunci: „Draga Mediafaxule, sunt Luiza din Timisoara, am 15 ani, vreau sa ma fac jurnalist cand o sa cresc mare si imi place sa fac poze interesante, motiv pentru care va trimit si voua din pozele mele ca observ ca ale voastra nu is prea bune." Normal ca ale lor erau incomparabil mai bune, dar nu vedeam lucrurile asa atunci. Doua saptamani m-am uitat in fiecare zi pe site, poate-poate-poate le gasesc. Nu au fost insa niciodata publicate. Dupa cateva saptamani am primit un mail in care cineva@mediafax ma intreba daca mai am poze conceptuale si daca as vrea sa devin colaborator. Aveam dial-up atunci acasa si nu aveam voie sa stau mult pe net, dar stiu ca am inceput sa plang, am recitit de multe ori mailul si am chemat-o pe mama sa imi confirme minunea prin care urma sa fiu un jurnalist adevarat.

Nu ma gandisem niciodata pana atunci sa devin fotojurnalist, dar cum tocmai devenisem colaborator, m-am apucat sa citesc pe internet cam cum se fac poze. Nu stiam ce sunt pozele conceptuale si foarte bine ca nu am aflat asta mult timp. Pentru un inceput glorios m-am dus la clubul foto din Timisoara si am fost foarte mandra devenind membru. Celor de acolo nu le-a venit sa creada ca lucram la Mediafax, la fel cum nici redactorilor de la ziar. Cei din clubul foto aveau aparate foto adevarate si stiau si sa le foloseasca. Ma priveau invidiosi. Apoi, la sfatul lor m-am inscris pe Badorgood. Un timp am admirat fotografi de acolo, apoi am avut ca iubit un fotograf pe care il admiram incredibil de mult si care avea cu foarte foarte multi ani mai multi ca mine. Facea reportaje, mergea prin sate, lucru care imi doream sa-l fac si eu. Povestea cu el s-a terminat repede, mai repde decat mi-as fi dorit eu, dar am mai mers de foarte multe ori apoi singura prin lume, cautand poze si reportaje. Nu imi era clar ce vreau sa transmit, mi se parea simplu sa fac poze cu tigani in sate. Separat mergeam la conferinte de presa  si concerte si trimiteam pozele la agentie. Am fost tare fericita cand am primit si legitimatie. Ma uitam zilnic pe siteul agentiei, ii admiram nespus pe fotogafii din Bucuresti si visam ca dupa ca termin liceul sa merg la facultatea de jurnalism si sa ii cunosc.

Citeam tot mai rar din cartile de la mama pentru ca mi se parea ca ma mint. Realitatea nu era deloc asa. nimeni nu verifica nimic din trei surse , si ar fi ras de mine daca le-as fi spus asta. Nimeni nu folosea reportofonul, incredibila jucarie. Si nici vorba de a 4-a putere in stat. Nimeni nu se gandea la cititori, nimeni nu lupta pentru dreptate, nimeni nu era jurnalistul- anchetator care schimba economia si politica mondiala. Despre jurnalismul politic citisem in cartile cu interviuri. Imi placea sa citesc exemplele despre cum se pun intrebarile pentru a afla mai multe subtilitati, legam cumva informatiile cu povestile din cartile de psihologie. Dar la noi in Timisoara la ziar jurnalistii erau prieteni cu politicienii. Nu ii judec, chiar mi se pare perfect normal sa te atasezi de oameni atunci cand te vezi ani de-a randul doua-trei zile pe saptamana cu ei la conferinte, bei cafea, mananci piscoturi, primesti cadouri de sarbatori si mergi impreuna in excursii la Bruxelles. Si cred perfect ca iti e greu sa ii acuzi public prea tare cand ii cunosti asa de bine, chiar impreuna cu sotiile si copii lor. Dar despre obisnuinta asta in orasele mici nu scria in cartile de la mama.

 Cu timpul am indragit tot mai mult fotografiatul. Mi se parea mai onest. Mai putin arogant, mai putin orgolios, mai aproape de oameni. Imi placea tare mult sa stau cu oameni care traiesc diferit de mine. Dar totusi nimic din ce ma interesa pe mine nu era considerat a fi de prima pagina a ziarului. Mie imi plac tiganii, vecinii, pietele, mecanicii auto, bunicile, oamenii foarte foarte simpli si viata lor. Imi placea sa (ma) uimesc aratand cum traiesc ei. Mama, care e dintr-o familie cu multi copii dintr-un sat din moldova, si a luptat mult sa ajunga genetician si profesor universitar in Timisoara considera prea putin pentru profesia fiicei ei sa apase pe un buton.

Pe mine m-a multumit o vreme.

Cand a fost vremea sa plec la facultate nu am mai ales Bucurestiul. Si nici jurnalismul, desi asta visam in continuare sa fac. Am plecat cu inca 15 colegi de-ai mei la Viena, la Teatru- Film si Stiinte Media. Vroiam sa studiez fotojurnalism ca Andrei Pungovschi, dar nu vroiam in State. Primul semestru a fost foarte greu si am facut tot mai putine poze. Cu prima vacanta, o luna in februarie, am fugit spre Bucuresti pentru a face practica la Mediafax. Imi dorisem de 2 ani sa lucrez impreuna cu fotografii de acolo. Imi dorisem sa stau mult la povesti cu Mihai Vasile, de la care invatasem multe pe messenger, cu Andrei, cu Andreea, cu Georgiana. Si mi-au fost tare dragi, dar lucrurile in redactie nu merg cum citisem eu de mica in carti. Nu e 24 de ore din 24 cineva acolo care preia stirile din mega-reteaua de mega-corespondenti in toate colturile universului. Nici nu sunt toti pasionati, corecti si obiectivi, nici nu isi jertfesc viata pentru cititori, sunt mai degraba ironici si blazati. Mi-a placut in luna mea de practica dar nu mai sunt sigura ca as vrea sa traiesc asa mereu, ca asta e ceea ce vreau sa fac cand o sa fiu mai mare. Nu mi-a ramas nici o imagine tare draga din februarie. Andrei imi explica ca fotojurnalismul pe care vreau eu sa-l fac e in State si vorbeste ironic despre fotografii de agentie. Iar eu eram din ce in ce mai derutata. Inapoi in Viena imi lipsea Mediafaxul ca motivatie, satele tiganesti ca inspiratie, prietenii, prietenii fotografi sau prieteni in general, si disparusera incet incet si increderea in aspiratiile mele. Cumva nu mai simteam nevoia sa fac simple poze, descopeream albumele foto si bibliotecile, Annie Leibovitz, Nan Goldin, domnii de la Magnum, si imi revizuiam sistemul de valori. 

Acum nu stiu. cred ca sunt inca aici.

Poate va urma

25 comments:

Gombotz said...

Citesc cu mare drag blogul tau cu toate ca n-am eu mare habar de jurnalism si fotografie :) dar nu-i nimic, aflu de la tine :P

P.s. Ce mi-ar placea sa-mi scri asa de frumos si in album :D

gerhaldernst said...

Offf, ce frumoase erau vremurile de acum 4-5 ani. Acum suntem mai batrani, mai grabiti,nu mai avem aceleasi conditi modeste ce te motiveaza sa le folosesti la maxim.

Anonymous said...

uneori ne dam inapoi doar pentru a vedea mai bine ce e in fata si a porni increzatori mai departe.

Jul said...

Ooo, cam toti oamenii inteligenti care vor sa devina jurnalisti in Romania trec printr-o criza similara cand ajung prin redactii!

Si nu vorbesc numai de departamentele gen foto unde creativitatea e oarecum libera...imagineaza-ti in rest ce dezastru e...
Cand iti cad miturile rand pe rand...ce faci? Ori te conformezi si ala esti(!) ori respiri adanc, ramai focused si cauti ceva mai aproape de idealul tau initial!

Nu ai scris nimic insa despre (foto)jurnalismul din Viena...poate e in tonuri mai pastelate acolo!?!

Luiza Puiu said...

nene, am uitat sa va povestesc despre asta pentru ca in austria aproape ca nu exista presa. au un canal tv (in timisoara erau 3 cred), o singura agentie de presa, putine ziare si alea mai ales economice, reviste traduse.

tot restul iau din germania. iar la dpa, rompresul german, un loc de practica se obtine printr-o mare selectie, din candidati cu facultatea terminata si consta in 2 ani neplatiti dupa care nu se garanteaza un loc ca angajat. suna chiar exagerat, dar asa e. e nevoie de experienta in meseria asta iar studenti sunt atat de multi incat isi permit sa aiba asa cerinte.

eu sunt de abia in anul 1. :D

licurici said...

savuros text. bravo!

ggl said...

Luiza, proabil ca Andrei are dreptate. Inafara de asta, gandeste-te ca dintre fotografiile pe care tu le vezi in albumele foto multe sunt simple poze pentru autorii lor. Exista fotografii bune care in momentul de fata sunt doar de interes marginal, dar care peste 10-20 sau mai multi ani vor fi referinte a unor vremuri uitate. Nu stiu cata lume isi va aminti atunci de alte fotografii care astazi fac prima pagina a ziarelor (interes de moment). Ce te faci daca peste 20 de ani mai toti tiganii care astazi traiesc in corturi si calatoresc in carute cu coviltir vor purta cravata, sacou si nu-i vei putea deosebi de restul oamenilor? Lumea se schimba.

Tema de casa: rasfoieste "The Americans" (Robert Frank) daca-l gasesti pe undeva. A fost reeditat anul acesta in mai multe limbi, ar trebui sa apara inclusiv prin librarii.

Marcel said...

Asta-i viata de artist, adica jurnalist :-)
Important e ca pana acum ai trait viata la maxim si cred ca asta o vei face in continuare, sistemul tau de valori se va schimba un pic dar asta e.

"Zambeste maine va fi mai rau"-Murphy
"Keep going" - J.W.

andreea said...

eu zic sa vi la bucuresti. pentru motivatie si pentru poze. spun asta pentru ca tot astept poze noi si frumoase de la tine. faci asa de putine poze fata de cand erai in ro ca nici nu se pune. FA POZE!!! hm. acu juma de an cand ai fost aici spuneai ca mai vi. ce s-a intamplat?

adina said...

ma bucur de fiecare data cand vad ca mai pui cate un link catre blogul tau, desi nu citesc intotdeauna atunci, nici un post nu ramane necitit...

cristianoconnect said...

Imi place mult povestea ta :) Inceputurile au intotdeauna farmecul lor

tibby said...

Captivanta povestea ta! Te asigur ca majoritatea jurnalistilor/fotojurnalistilor au momente de dezamagire, cei care nu mai au astfel de momente, clar, s-au plafonat. Eu cred ca e bine sa continui, esti prea pasionata si ar fi pacat. In orice domeniu atunci cand pasiunea iti devine meserie lucrurile nu mai sunt asa de roz. Generatia de fotojurnalisti din care fac parte s-a luptat, la greu, cu morile de vant pana prin 2000, inghitind aberatiile unor asa zisi editori, care habar nu aveau sa citeasca o fotografie. Si acum, dupa cum bine ai observat, situatia nu e prea "sanatoasa", dar totusi , ceva ceva s-a miscat, si, desi perspecrivele nu par a fi prea incurajantoare in presa din romanica; eu ma incapatanez sa sper ca vor veni vremuri mai bune si pentru noi fotoreporterii de pe plaiuri mioritice.

bubu said...

foarte frumos blogul tau...nam ce zice. pui pasiune in ceea ce faci, si asta e mega bine. bravo

bubu

www.metafizicx.blogspot.com

Octavian Andrei Brezean said...

faina literatura, vine din suflet cum e scrisa, nu e doar o simpla relatare.

succese in continuare!

andrei said...

Draga Luiza,

Tare frumos ai scris. Totusi, aminteste-ti ca jurnalismul pe care vrei tu sa-l faci nu e in America, ci in tine. Spuneam ca in America e apreciat si incurajat. Totusi, povestile tale despre Sile si Mari, culegerea strugurilor sau tiganii din satra sunt din Viena sau din Banat. La fel de bine ai putea sa gasesti si sa ne arati altele oriunde ai fi.

E, intr-adevar, neplacut, ca la noi (Romania, Austria etc.) nu prea sunt publicatii dispuse sa investeasca in munca de genul celei pe care tu vrei sa o faci. Exista, totusi, internet, o platforma extraordinara, care poate sa duca povestile tale departe. Cat timp inca nu trebuie sa te angajezi, profita de timpul asta si arata-ne alte lucruri frumoase.

Anonymous said...

asa putin cat te stiu eu pe tine, nu mi te pot nici macar inchipui inghitind galusca domnului x cu jurnalismul ala numai in America. lumea o vezi cu inima. numai cu inima. numai tu esti singura capabila de a te margini...ceilalti sunt neputinciosi...:))tin minte ca aveai acum ceva ani o expozitie la irish pub in timi, se apropia ora...cineva facea autostopul pe undeva, departe, ca sa ajunga...venea de la pozat si de la catece, parca. ai spus mereu ce ai crezut, bine, rau, acceptat, controversat, ai avut curajul asta. si cand scriu "spus" nu ma refer numai la limbajul articulat. ai tu o poza care mie tare imi place. e cu tine la o groapa de gunoi care arde. mie mi se pare ca poza aia te reprezinta. de tine depinde sa arzi gunoiul. stari se-aste sunt...hai sa zicem in legea firii, in curgerea fireasca...se numesc brutal maturizare...mie cel mai mult imi place sa citesc si timp de un an de zile nu m-am putut atinge de vreo carte...contaminare cu sindromul de incamaruire al hranei (aia pentru trup, pacatoasa), al hartiilor halucinante numite bani. mi-a luat mult pana mi-am dat seama de ce nu mai pot citi. restul a fost usor. aparatul foto pe care il am, de pe urma sfatului tau il am. si fac poze. asa, pe strada, de la fereastra, pe unde-mi vine, cand il am la mine. si unele-s frumoase, altele... dar mereu, fiecare poza pe care o fac ma duce cu gandul la lulu. mi-ai promis candva poza cu piciorusele pe pajiste.

Luiza Puiu said...

:) u...

Anonymous said...

Andrei Pungovschi avea mare dreptate - trebuia sa-l asculti atunci si sa pleci in SUA sau macar in UK. SUA sint parca de pe alta planeta dpdv al fotojurnalismului. Se simte mostenirea 'Life' sau FSA. Multi fotografi romani cu care am discutat au o parere complet diferita, dar asta doar din ignoranta sau din ura fata de tot ce inseamna SUA (ura asta e o forma de imbecilitate dupa parerea mea).

GGL, prostie mai mare nici c-am auzit vreodata... Fotografiile nu sint precum vinul: cu cit sta mai mult in butoi, cu atit mai bun devine. O fotografie proasta ramine proasta si dupa 20 de ani. Poate ca unele subiecte vor fi privite ca o curiozitate peste ani de zile, dar asta nu schimba calitatea fotografiei respective. Daca albumul lui R. Frank nu a fost primit bine la vremea lui de o parte a criticii, asta nu inseamna ca fotografiile din el erau slabe si au devenit bune intre timp. Modul asta al tau de a gindi l-am intilnit la fotografii fara inspiratie, care se amagesc cu gindul ca peste nu-stiu-citi ani fotografiile lor (foarte plictisitoare) vor capata o valoare cindva.

g. serban said...

"Cum putem face imposibilul?
Cu entuziasm!!"

Laurentiu Nica said...

cata plafonare exista in redactiile din provincie, ziaristi plictisiti, prea putin entuziasm si pasiune in ceea ce fac...si de multe ori asta vine de "sus", de la sefi...ca fotoreporter, mi se spune des ca n-au fotografii de prima pagina..si asta din cauza lor, ca in loc sa fiu trimis la eveniment, sunt trimis la pozat case...trist...

alinCiortea said...

anonimule, dar ce spui despre pictorii nebăgaţi în seamă în timpul vieţii, dar deveniţi faimoşi după moarte?

cam contradictoriu postul tău...

”aminteste-ti ca jurnalismul pe care vrei tu sa-l faci nu e in America, ci in tine”. Categoric!

village voice said...

Hey, nu stiu daca iti mai amintesti de mine, sunt razvan din bucuresti (tipul ala gay care ti-a fost tour guide cand ai venit din timisoara).

nu te-am mai vazut pe mess, si nu as vrea sa pierdem legatura, am trecut printr-o perioada mai dificila pentru ca m-am mutat din tara la universitate si a trebuit sa lucrez o groaza sa ma adaptez.

adresele mele de mess sunt:

liber_teen3000@yahoo.com
diabolic_divine@hotmail.co.uk

Mi-a placut in mod deosebit postarea asta, pentru ca si eu la un moment dat o divinizam pe andreea esca si visam (insa acum nu mai sunt asa sigur) sa devin jurnalist.

Te imbratisez din Anglia.

PS: Ce faci de revelion?

puuuuuuup

razvan

romina said...

Jurnalismul te dezamageste mereu atunci cand vezi fara panze cum e cu adevarat. Eu am hotarat vara asta sa fac jurnalismul in Timisoara, visand sa devin fotojurnalist, si in momentul in care m-am dus sa fac ceva practica la un ziar local am vazut clar lipsa de interes, accentul care se pune doar pe ceva fapt politice si felul in care oamenii se implica (sau nu) in ceea ce fac. Urat.. am decis sa incep alta facultate anul urmator si sa pastrez fotografia si scrisul pentru mine. Pentru ca daca a fi jurnalist inseamna sa scrii despre ce face nu stiu care lider politic, sau nu stiu care "vedeta" autohtona, sa scrii pentru a trai, nu pentru ca ai ceva de zis.. atunci eu nu mai vreau sa fiu un jurnalist...

Luiza Puiu said...

cred ca ai facut foarte bine pastrand fotografia si scrisul pentru tine. e exact ce fac si eu acum.

sper totusi sa-ti faca multa placere si noua facultate de care te-ai apucat. penru ca, am senzatia ca in toate domeniile exista deopotriva si entuziasti si dezamagiti blazati.

Craciun fericit :)

Anonymous said...

imi vine sa iti scriu o multime, dar o sa imi testez cu aceasta ocazie concizia.
ma identific cu povestea ta, am dat cu piciorul la 10 ani de presa, cariera si studii bune de un CV beton, cu care ma faceam si mai mare si mai tare daca voiam... in schimb, mi-am luat camera foto si vreau sa invat ce trebuia sa invat acum multi ani, pe cand eram editor foto si alegeam poze la bunul simt.
permite-mi sa raportez: fotograful roman e la fel de scarbit ca jurnalistul roman si adesea la fel de rau si invidios sau de avar, sau de balzat... Si ce zici despre fotografii care ii imbrancesc pe alti fotografi, la evenimente, ca sa stea ei mai in fata?
Dar asta e valabil doar daca vrei sa generalizezi (iar mie nu-mi plac generalizarile, mereu exista oameni si oameni...)
Oricum, pe scurt, sunt convinsa ca sunt in tara asta inca multi fotografi si multi jurnalisti care sunt cu adevarat niste eroi... datorita lor presa inca exista, deoarece continua sa faca ce le place. iar altii sunt altfel de eroi pentru ca au mereu curajul s-o ia de la capat. tu esti o luptatoare, oricum ai lua-o. succes, orice ai face sunt convinsa ca vei face cu sufletul, vorba cuiva. iar asta e tot ce conteaza.