Little projekt Vienna

Am putut prezenta Viena cum am vrut eu, dar totusi turistic-primitor. Evitand sa pozez cladiri ca cele din vederi, mi-am propus sa fac o serie de portrete care sa puna si in valoare locuri deosebite. O lista lunga cu locatii reprezintative Vienei sau foarte interesante s-a lasat repede notata si prelungita. Nu la fel de usor a fost sa cunosc si apoi sa fotografiez persoanele potrivite in locurile dorite. Unul dintre motive ar fi timpul, altul, cred, lipsa de exercitiu din ultimul timp. Rezultatul ilustreaza un dialog dragut scris de Catalin Gruia si Adina Branciulescu in National Geographic Traveler din iunie.

Ich durfte Wien so zeigen wie ich es wollte - nur nett und touristisch sollte es schon sein. Weil ich Gebäudefotos wie die aus den Postkarten vermeiden wollte, habe ich mich entschlossen eine Portraitserie zu machen, die auch besondere Locations hervorhebt. Eine lange Liste repräsentativer oder interessanter Orte in Wien ließ sich schnell aufschreiben und verlängern. Nicht gleich so einfach war es dann die richtigen Personen an den gewünschten Orten kennen zu lernen und zu fotografieren. Einer der Gründe ist die Zeit, ein anderer, glaub ich, die fehlende Übung in der letzten Zeit. Das Resultat illustriert einen netten Dialog über Wien im National Geographic Traveler, (rumänische Ausgabe in Juni 2009) geschrieben von Catalin Gruia und Adina Branciulescu.

Marielle, Nadia si Dilan pe Donauinsel.

Charles costumat in Mozart pozeaza pentru turisti. Foarte haios domnul.

Stefan se joaca fotbal cu fiul sau Niki.

Seppi tot in Museumsquartier.

Martin se joaca cu un diabolo in Museumsquartier si spera ca asa sa isi faca prieteni.

Andrea citeste seara tarziu in Biblioteca Universitatii, unde invat si eu des.

Petra Grabher discuta cu o clienta a magazinului ei exclusivist de pantofi, United Nude. Mi-a fost mult mai usor sa primesc aprobare aici sa pozez decat in marile lanturi de magazine unde nici un anagajat nu isi asuma resposabilitatea sa imi dea acordul de a poza pana cand nu suna la seful-sefului-sefului care poate e tocmai in concediu.

Karl Klang, birjar pentru turistii Vienei, la intrarea in Hofburg.

Patru copii sunt invartiti de o masinarie in Prater.

Domnul Lessing. Erich Lessing. de la Magnum

       Ieri am fost la o discutie cu Erich Lessing despre Portrete, organizata de studentii uneia din cele doua facultati de arta din Viena.

Erich Lessing, "marele batran al fotografiei clasice austriece", e unul din cei 3 austrieci de la Magnum, daca vedem situatia invidios-patriotic. Domnul Lessing are 86 de ani si e un batranel simpatic care locuieste in Viena si pe care l-as putea intalni la Billa. Putin dezamagitor, asa-i? Ma asteptam sa pluteasca o aura in jurul lui, o stralucire intangibila care sa te faca sa-ti fie rusine ca ti un aparat in mana, o liniste si o intelepciune.... ma asteptam la ceva magic de la prima mea intalnire cu un Magnum. Copil naiv. Ei bine, stiu.  Erich Lessing este intradevar un domn elegant, linistit dar e un mare zgarcit si nici aura in jurul capului nu are.

Noi: 20 de oameni cu ochisorii cascati mari. Discutia avea sa tina cam o ora jumate.
-Intai ne explica despre inceputurile fotografiei de portret si despre amenintarea simtita de unii pictori de portrete. Ni se adreseaza, foarte interesant, cu "voi, viitori fotografi". Adica deocamdata nu suntem. Apoi ne povesteste ca la un pictor, pentru un portret se mergea uneori si 7 sedinte, timp in care acesta se straduia sa intelegea omul si sa-i suprinda in tablou cat mai mult din caracter. Lucru mai complicat pentru fotografi, de la care se asteapta sa scoata imediat portretul. Mi-a placut asta. Argumentul cu sedintele la pictor il voi folosi de acum daca vreun subiect se satura de mine inainte sa ma satur eu de el.
- Apoi ne-a aratat o selectie de portrete facute de el, comentand putin daca a fost regizata sau nu postura subiectului. - Apoi a inceput sa discute despre fotografia alb negru versus color, despre analog versus digital sau despre criza joburilor. Asta, ceea ce pot citi pe orice forum de amatori nu vroiam sa aud si de la un Magnum. Credeam ca ei cei din gasca super elitei de acolo sunt atat de minunati si de puternici incat s-ar exprima si cu creta colorata, nu ca s-ar sinchisi ei de o unelta, de un aparat, film sau ce-o fi. Eu cred ca tehnica e pentru un fotograf ca si gramatica pentru un scriitor: un pic trebuie sa intelegi, norocul tau daca nu faci greseli, grav daca esti chiar varza- dar cu totul altceva te poate face un scriitor bun.

Mie mi-e tare drag de domnul Lessing. Odata am cautat numele lui in adresa de telefon, ca sa vedem unde locuieste. Ne-am gandit sa-i facem un tort si sa batem la usa lui, sa-i zambim frumos si sa-l rugam sa ne semneze cateva albume Magnum. Philipp zice ca asta le dubleaza valoarea. Numai ca ieri nu ne-a zis ce asteptau urechile mele sa absoarba. Nu ne-a dat un sfat, ca de la un om care face de 50 de ani fotografie. De aia am hotarat sa scriu aici ca e un zgarcit.
Nu ne-a zis: A fost de fapt un noroc ca eram prieten cu Kokoschka, cu Hundertwasser, cu o parte din personalitatile pe care le-am pozat. Pozati-va deci prietenii, rugati oamenii care credeti ca vor revolutiona cultura sa va lase sa-i pozati. 

In schimb ne-a dat o gramada de exemple sincere de momente cand a dat-o in bara, unde nu i-a iesit deloc ce a vrut. Mi-a placut sinceritatea. Ne-a urat si noua succes. 

Da. Si intrebat cu ce proiecte se ocupa zilele astea ne-a spus ca el ar cam vrea sa pozeze criza financiara, cum a fost pozata si cea din 1930 de echipa din care facea parte si Dorothea Lange, dar ca nu prea gaseste fonduri si sustinere politica. 

Mi-e ciuda pe el ca nu ne-a spus macar sa cascam ochii, macar ceva din ce a invatat el. Cum transforma el limbajul vorbit in limbajul imaginilor. Sau cum naiba pozezi criza financiara? 

si acum ceva mai neobisnuit pentru voi: Matthias Hermann
Domnul acesta are zeci de proiecte foto cu penisul sau: in diferite situatii, se intelege. Stiam de mai demult pozele lui si nu stiu daca l-as fi pus pe blog. Dar acest domn l-a prezentat ieri pe Lessing, moment in care o mana de-a mea a dat un ghiont si cealalta s-a dus spre cap. iar capul si-a  zis: Uei, nuuuuu, asta-i chiar ala, dar imbracat! Si da, Matthias Hermann e seful catedrei de fotografie din cadrul Universitatii de Arte Vizuale din Viena si tocmai isi prenzenta invitatul studentilor lui. 

Ps. Hihi, a sosit timpul sa ne deschidem mintile.

____________________________________

DEUTSCH:

Gestern war ich bei einem Vortrag von Erich Lessing über Portrait Fotografie, organisiert von den Studenten der Akademie der bildenden Künste. Erich Lessing, „der große alte Mann der österreichischen Fotografie“ ist einer der 3 Österreicher von Magnum. Der Herr Lessing ist 86 Jahre alt und ist ein sympathischer alter Mann der in Wien lebt und den ich beim Billa treffen könnte. Ein bisschen enttäuschend, oder? Ich hätte eine Ausstrahlung erwartet, eine unfassbare Aura, die dich dazu bringt dich zu schämen, dass du auch eine Kamera in der Hand hältst. Naives Kind, ich weiß. Erich Lessing ist eben ein eleganter, ruhiger Mann, geizig ist er und eine goldene Aura um den Kopf hat er auch nicht.

Wir: 20 Leute mit großen Augen. Die Diskussion wird an die eineinhalb Stunden dauern.  Zuerst erzählt er uns über die Anfangszeit der Portraitfotografie und über die Situation mancher Portraitmaler die in dem neuen Medium eine Bedrohung sahen. Er nennt uns „zukünftige Fotografen“- dass fand ich sehr interessant. Wir sind es also noch nicht. Danach erzählt er uns dass es bei einem Maler oft auch 7 Sitzungen gaben bis die Portraitmalerei fertig war, Zeit in welcher der Künstler die Personen näher kennen lernt, versteht und ihr auch soviel wie möglich vom Charakter malen versucht. Das ist für Fotografen schwerer wenn man es von ihnen erwartet gleich ein Portrait zu machen. Das hat mir gefallen. Diesen Argument mit den Sitzungen der Portraitmalerei werde ich auch benützen wenn mich einmal der Subjekt schneller satt hat als ich ihn.

- Danach hat er uns eine Auswahl von ihm gemachten Portratfotos gezeigt und ein bisschen besprochen in wie fern die Haltung der Person gestellt worden ist. Danach hat er eine Diskussion über Schwarz-Weiß versus Farbfotografie begonnen, Analog versus Digital, Jobkrisen in der Branche usw. Das was auf jedem Amateurforum zu lesen ist, das wollte ich nicht von einem Magnum-Fotografen hören. Ich hatte geglaubt dass die elitären Kumpel dort so wunderbar sind und so stark dass sie sich auch mit Farbkreide ausdrücken könnten, nicht dass sie sich um einen Werkzeug Gedanken machen, eine Kamera, ein Film, was auch immer. Ich glaube dass Technik für einen Fotograf so wie Grammatik für ein Schriftsteller ist: ein bisschen muss man es verstehen, dein Glück wenn du keine Fehler machst, blöd wenn ein Chaos wird - es ist aber was ganz anderes was dich zu einem guten Schriftsteller macht.

Ich hab aber den Herrn Lessing wirklich gern. Einmal habe ich nach seinem Namen im Telefonbuch gesucht um zu sehen wo er wohnt. Wir haben uns überlegt ihm eine Torte zu machen, an seiner Tür zu klopfen, schön zu grinsen und ihn bitten unsere Magnum Alben zu unterschreiben. Das würde ihren Wert verdoppeln, sagt der Philipp. Gestern hat er aber nicht darüber gesprochen was meine Ohren erwartet hätten. Er hat uns keinen Ratschlag gegeben, wie von einem erwartet wird, der seit 50 Jahren fotografiert. Deswegen hab ich entschlossen zu schreiben, dass er geizig ist. Er hat uns nicht gesagt: Es war eigentlich nur Glück dass ich mit Kokoschka und Hundertwasser und sonstige portraitierte Persönlichkeiten auch befreundet war. Fotografiert also eure Freunde, bittet die Menschen von denen ihr glaubt dass sie Kultur oder Gesellschaft revolutionieren um Erlaubnis sie zu portraitieren.Dafür hat er uns eine Menge ehrlichen Beispielen gegeben mit Situationen wo es ihm gar nicht gelungen ist gute Fotos zu machen. Ich mag seine Ehrlichkeit. Uns hat er auch viel Erfolg gewünscht.

Und als er gefragt wurde was er derzeit für Projekte hat, meinte er dass er sich wünschte die Finanzkrise zu fotografieren, so wie die Krise von 1930 auch von staatlich unterstützten Fotografen wie Dorothea Lange gezeigt worden ist, nur dass es gerade keine finanzielle und politische Unterstützung gibt.

Und jetzt was merkwürdiges für euch:  Matthias Hermann.

Dieser Herr hat zahlreiche Fotoprojekte mit seinem eigenen Penis: in verschiedenen Situationen, selbstverständlich. Ich kannte schon länger seine Fotos. Doch als ich verstanden habe dass dieser Herr gestern den Herr Lessing vorstellt... in diesem Moment hat die eine eine Hand von mir einen Schups nach rechts gemacht und die andere ist zum Kopf gegangen. Der Kopf hat sich dann gedacht: “Ohhh, nein, dass ist der, aber angezogen!“ Und ja, Univ. Prof. Mag. Matthias Hermann ist der Vorsitzende des Instituts für bildende Kunst an der Akademie der bildenden Künste, Wien und hat den Lessing seiner Studierenden vorgestellt.  PS. Hihi, Es ist vielleicht die Zeit offener zu denken.

Obi si Tata Puiu din nou

Cat am stat in Timișoara am vizitat oamenii dragi care au avut grija de mine cat eram bebe și de care am mai scris aici. Tare s-au bucurat. În 19 martie împlinesc 69 de ani de casnicie- o veșnicie- iar în curand vor primi al doilea stră-nepot. O stră-nepoțică.

deutsch: Wie ich in Temeswar war hab ich die lieben Leute besucht die auf mich aufepasst haben wie ich noch klein war und von denen ich schon hier geschrieben habe. Sie haben sich sehr gefreut. Am 19 März feiern sie 69 Jahre Ehe- eine Ewigkeit- und bekommen bald das zweite Urenkelkind. Eine Urenkelin.

Cristina incercand sa stea la poza

Sunt in Timisoara, in vacanta. Iar ea e Cristina. E in anu I la Comunicare si cand se simte frumoasa si pozata, rade asa dragut, ca gura ii ajunge pana la urechi si apoi protesteaza sa ii prelucrez dinti mai albi. Ieri am colorat cu ea buburuze obeze pe cani, ne-am uitat la Vicky, Cristina Barcelona (Cristina chiar e ca si Cristina) si la episoade vechi din Sex in the city. Dar cel mai important a fost sa ii cautam job. Sursa de venit pentru cafele, beri, carti si Interrail. I-am facut poze pentru a depune un CV frumos la Carturesti.  Carturesti e un loc atat de minunat. Au cele mai frumoase ceainice din lume, pline cu ceaiuri bune si muzica buna. Multe albume, carti cu printese si afise haioase. Cand voi fi mare si voi avea bani, sau macar drept de munca in Austria, voi deschide si eu un Carturesti in Viena. O ceainarie cu dichis, muzica si albume de arta.

------

Ich bin in Temeswar in den Ferien. Und sie ist Cristina. Sie studiert im ersten Jahr, Kommunikationswissenschaft und wenn sie sich schön und fotografiert fühlt, lacht sie so lieb, dass ihr Mund bis zu den Ohren reicht. Danach protestiert sie dass ich ihre Zähne weisser bearbeiten soll. Gestern haben wir übergewichtige Marienkäfer auf Tassen bemalen, Vicky, Cristina Barcelona geschaut (Cristina ist genau wie die Cristina) und alte Folgen aus Sex in the City geschaut . Aber das wichtigste war, ihr einen Job zu finden. Geld für Kaffees, Biers, Bücher und Interail. Ich habe ihr Fotos gemacht um einen schönen Lebenslauf für Carturesti abzugeben. Carturesti ist ein wunderbarer Kaffeehaus. Sie haben die schönsten Teekannen der Welt, voll mit gutem Tee und schöne Musik. Viele Alben, Bücher mit Prinzesinnen und witzige Posters. Wenn ich einmal groß bin und Geld habe, oder mindestens Arbeitsrecht in Österreich, werde ich auch in Wien einen Carturesti öffnen. Ein Teehaus mit Charm, Musik und Kunstalben.

birouri in sesiune- partea a IIIa

Raluca si Philipp

Oameni cu birou 2

Andrea invata la teatrologie si Philipp la informatica.
Andrea lernt für Theaterwissenschaft und Philipp für Informatik.

Oameni cu birou. Poze din nou.

Raluca, viitoare arhitecta, in sesiune. Raluca, zukünftige Architektin, in der Lernwoche.

Antsy Pants- Tree Hugger (Juno Soundtrack)

Jiana din Dognecea

Jiana, 16, e fiica Viceprimarului din satul Dognecea, Caras- Severin.

Doua portrete de familii

Cautand prin foldere vechi cu oameni pe care nu i-am mai vazut de mult, si care acum sigur incearca sa se incalzeasca cumva, cu gaz, cu lemne, sau cu trupul, am dat de aceste doua familii.

deutsch: Indem ich durch alte Ordner suchte, mit Menschen die ich schon lange nicht mehr gesehen habe, die jetzt sicher versuchen sich warm zu halten - mit Gas, mit Holz, oder mit ihren Körper - habe ich die zwei Familien gefunden.

Workshop foto naspa dar gratis in Salzburg

Dimineata care a adus sfarsitul de vacanta

Der Morgen der das Ferienende gebracht hat

Portret de sat prin poze cu femei. pe Liternet

textul: http://atelier.liternet.ro/articol/6388/Luiza-Puiu/Portret-de-sat-prin-poze-cu-femei.html

Little blue eyed friend

de doua ori pe zi

Ganduri de la Garana

............Gărâna, sau Wolfsberg, e un sat de munte, aproape de Resita. Un fost sat de Pemi, cu case micute si ingrijite iar oameni aproape deloc. Undeva langa sat, pe un camp, o data pe an, vara, se canta frumos la un festival de muzica. In rest nu se intampla nimic.
Am fost in ultimii 3 ani la Garana si niciodata nu am inteles festivalul asa bine si niciodata nu mi-a placut mai mult ca acum. N-am facut poze aproape deloc anul asta. Am umplut insa cate 3 carduri zilnic in anii trecuti. N-am mai stat in primul rand acum, am stat undeva mai in spate, de unde se vede mai bine, cu un Kurtos Kalacs cald in mana si langa oameni dragi tare. De acolo, din fotoliul meu facut din sac de dormit si izolir, mi s-au parut superficiali fotografii care se agitau in fata scenei. Mi se parea ca ei nu inteleg nimic si trag sute de poze pentru publicatiile de la care vin, sau pentru siteurile pe care se vor mandri cu ele refuzand insa sa savureze aroma festivalului.
.............Anul trecut as fi facut diferenta dintre o poza buna de festival si una proasta dupa cateva criterii: O poza ok ar fi fost cu fatza luminata a cantaretului, fara umbre, cu fundal negru, sau daca se poate sa scrie si Garana, frumos, sa localizam. As fi vrut sa se vada la ce instrument canta iar idealul ar fi fost daca de pe fatza se poate citi emotia sau chiar s-ar simti cateva sunete. Asa as fi fost chiar mandra. Acum mi se pare atat de simplu si de departe de povestea festivalului.
..........Daca ar trebui sa povestesc despre Garana in imagini nu ar avea rost sa fotografiez cantareti. Pentru ca Garana e mai mult decat un concert. Si daca ar fi doar un concert, Garana tot ar fi mai mult.
.........Povestea Garanei incepe inainte de data festivalului, incepe in acel sat linistit, in padurile cu multe afine neculese de nimeni. Inaintea primelor zeci de masini de turisti sunt femeile din sat care se pregatesc cu mii de clatite, fripturi si frigarui pentru gurile infometate ce vor napusti. Primele masini de politie, primele corturi amplasate, primele focuri aprinse, toate sunt inaintea primei seri de concerte. Iar prima seara de concerte nu poate fi fotografiata doar prin portrete de cantareti pe scena. Pentru ca asta e doar frisca de pe tort, fara tort. De fapt, nici macar, e doar imaginea cu frisca de pe tort, fara frisca si fara tort. Gustul si sunetului il pot putini transpune in poze.
..............Muzica de la Garana se asculta in diferite feluri. La caldura, in bratele cuiva drag, cu ochii inchisi. As spune eu. Cristina, trece prin trei etape, intai sta cu gura cascata o vreme, de admiratie, apoi minute in sir inchide ochii si se lasa in cadere, iar apoi spre sfarsit se ridica si incepe sa danseze. Asta mi-ar place sa pozez. Si cerceii frumosi care se vand acolo. Si vacile care seara cand se intorc de la pascut cu o privire foarte nedumerita blocand circulatia si incurcand politistii. Si tot ce se intampla in sufletul ascultatorilor, pana tarziu noaptea, pana la ultimul alcoolic inghetat pe buturugile ude. Mi se par asa de frumoase corturile seara, gandindu-ma la sufletele care se incalzesc inountrul lor, la cum sunt oamenii in stare sa-si mute viata pentru cateva zile intr-o plasa mare pe o un deal. Si la tragediile din noptile de ploaie ude si reci. Spiritul Garana, asa cum il simt eu, l-as fotografia dimineata la parau, cand tinerii cu cearcane se saluta cu periuta de dinti. Si in fata cortului, la conserva de pateu. La primul birt din sat, care tot anul nu vinde atata bere si inghetata ca intr-o zi de festival. La al doilea magazin din sat unde cateva zeci de minute dimineta si seara sta atarnat un afis: „vin dupa ce mulg vaca“.
.......Sunt atatea povesti la Garana pe care mi le-as putea imagina in imagini, toate mai frumoase decat ce am pozat eu in anii trecuti. Si toate mai aproape de viata decat poze cu fata cantaretilor. De altfel cred ca toti stiau asta in afara de minte si ca nimeni nu vine la Garna pentru super-numele de pe afis, ci mai mult pentru atmosfera, pentru muzica de visat, pentru aer curat si vin fiert, pentru un fel de liniste si pacea de pe munte. Fotografii au pierdut cumva esentialul, nu inteleg de ce sunt toti in fata scenei mereu si de ce e nevoie sa fie rugati sa nu foloseasca blitzuri.

..........Am preferat sa tin aparatul in cort, sa "tac" si sa ascult anul asta. Sper ca anul viitor sa va arat ce inteleg eu prin Garana. Nu am pozat decat putin la noi prin cort. Plantutele astea le vedeam dimineata cand deschideam ochii. Isi cautau surorile in iarba, cele pe care le-am strivit cu cortul.

Publishing of this post supported by botic...

Jurnal de copil naiv. Despre cum e Jurnalismul meu

Intai am vrut sa fiu doctorita. Pe la 4 ani. Pentru ca mama era doctorita si pentru ca as fi vrut sa repar oameni, sa-i fac iar sanatosi. O vreme am vrut sa fiu pictorita. Imi placea sa ma joc cu culori si sa desenez fluturi- sau nu mai stiu de ce. Apoi as fi vrut sa fiu invatatoare si psiholoaga. Credeam ca un psiholog intelege gandurile oamenilor pur si simplu.

De prin clasa a 4- a am fost sigura ca vreau sa fiu Andreea Esca. Parintii mei se uitau mult la stiri si discutau despre mineriade si Constantinescu. Acum imi explic acea dorinta ca pe o sansa de a redeveni centrul atentiei lor. Cand am mai crescut si poate s-au mai cizelat si gusturile, am vrut sa devin Robert Turcescu. Era destept, dur, onest, invincibil. Parintii mei il admirau peste masura. Eu nu intelegeam chiar tot din discutiile politice dar nu indrazneam sa recunosc asta, pentru ca daca as fi intrebat ceva, mama mi-ar fi reprosat ca fara o vasta cultura generala nu e cale sa devin jurnalist si m-ar fi trimis in camera sa citesc. Cu gandul la viitorul meu de jurnalist am invatat de mica capitalele tuturor tarilor, am citit despre civilizatii in care nu voi ajunge niciodata si m-am antrenat sa pot ajunge oriunde in cel mai scurt timp, in caz ca va trebui sa fiu odata urgent la fata locului. Cand nu mai suportam sa stau cu bunica, ma cuminteam singura imaginandu-mi ca in Irak imi va fi mult mai rau.

Primeam de la mama lunar 2-3 carti de jurnalism. Jurnalistul universal de David Randall era preferata mea. Am sublinat atat de mult in ea incat acum nu se mai vede textul. Le citeam de la un capat la altul si ma fascinau incredibil de mult. Jurnalistul era, in viziunea mea de 10 ani jumate, un erou la societatii, un superman corect, obiectiv, documentat, care pune intrebarile perfecte in interviuri, care face anchete, schimba economia, umbla prin culturi straine si razboaie, scrie in avion, iar in cateva minute informatiile lui ajung in toate colturile lumii. Acest super erou al copilariei mele avea vesta cu buzunare, carnetel, pix si reportofon. Stiam ca un jurnalist verifica informatiile din 3 surse si ca jurnalismul e a 4-a putere in stat. Stiam sigur ca asta este ceea ce vreau sa fac. Si nu eram singura; devenise o moda printre prietenii mei.

Prima revista am scos-o in clasa a 4-a. Era o editie de Craciun, scrisa de mana si cu coperta desenata de mine. Apoi am mers la cursul de jurnalism de la Palatul copiilor. Revista infiintata de noi acolo se chema Bing Bang Bum Blitz pe numele sau complet. Nu a mai iestit niciodata pentru ca profesoara a plecat in concediu de materniatate si nu ne-a mai raspuns la telefon apoi. In generala aveam revista clasei, concurenta la cea a scolii, la care scriau doar cei mari. Imi placea sa scriu despre teatru si voluntariat pentru ca asta faceam in timpul liber. La revista liceului am fost vreo 2 ani redactor sef avand note si medii bune. Eram 5 redactori sefi. Ne placea sa ne facem legitimatii si carti de vizita si sa lipsim de la ore in interes de serviciu. In vacanta dinaintea clasei a 9-a m-a sunat directoarea liceului sa-mi spuna ca m-a pus pe lista la cursul de radio care se va infiinta la noi in soala. Era o onoare pentru mine sa fiu sunata de ea. Din radioul scolii se transmiteau in pauze muzica, emisiuni, anunturi. Pe atunci voluntaream la Salvati copiii, unde infiintasem si o revista, ma ocupam de revista scolii, mergeam la repetitiile grupei de teatru si incepusem sa lucrez la radioul scolii. La radio a trebuit sa reununt definitiv intr-o seara cand am ajuns la 10 seara acasa, direct dupa scoala, iar parintii nu m-au crezut ca fusesem intai la scoala, apoi la salvati, apoi la repetitii si in final am mai stat cateva ore sa tai o emisiune pentru radio.

Stiam ca a jurnalistii sunt oameni stresati, mega ocupati, singuri sau divortati, stiam ca nu voi avea timp de altceva dar nu imi doream nimic mai mult decat sa scriu investigatii, interviuri, reportaje, sa cunosc oameni interesanti si sa scriu despre ei, sa arat adevarul, sa descopar lucuri, sa aduc informatii in fata. Acum imi suna tare patetic. Din cauza pasiunii pentru jurnalism am renuntat la trupa de teatru, apoi si la revista scolii si dupa ce am devenit voluntarul lunii si voluntarul anului, am renuntat si la Salvati Copiii.

Un prieten mi-a spus in clasa a 10-a ca ziarul Timisoara cauta pe cineva care sa scrie pagina germana. Ziarul avea vreo 20 de pagini, aparea de 3 ori pe saptamana si avea de fiecare data o pagina intr-o limba minoritara in Banat: sarba, maghiara si germana. Ziarul costa 5000 de lei, are un tiraj foarte mic si e scos in pierdere de redactorul sef- din pasiune sau din interes, nu stiu sigur.

Nu a fost chiar o minune prima mea vizita intr-o redactie. Erau 3 birouri, foarte mult praf, hartii peste tot, multe sticle de bere, teancuri de ziare-arhiva foarte prafuite, niste calculatoare foarte vechi cu tastaturi ciudate. Dar o redactie era ceva minunat. Am inceput sa scriu saptamana de saptamana pagina germana. Trebuia sa predau pana miercuri la ora 15, 10.000 de semne si 2-3 poze. Nimeni din redactie nu intelegea germana, puteam deci scrie orice. Un vis. Asta e tot ce isi poate dori un jurnalist entuziast la 15 ani jumate.

M-am gandit atunci ca pagina in germana trebuie sa fie citita de batranei cu origini germane, colegi si profesori de la liceul german. Asa ca am incercat sa adaptez ceea ce scriu pentru gusturile lor. M-am informat despre activitatile Formului German, minoritatea germana din timisoara, fosti absolventi ai liceului german. Pentru toate articolele trebuia sa predau si poze. Nu exista fotograf in redactie iar cei 3 redactori de atunci erau iritati de sutele mele de intrebari si curiozitati. Mergeam la orice conferinta de presa si credeam sincer ca e evenimentul secolului, scriam cu mare drag orice fax venit in redactie, traduceam, copiam, corectam, faceam curatenie in arhiva. Gandindu-ma acum in urma, as putea zice ca faceam mult mai mult decat redactorii care-si luau articolele de pe internet. Dar atunci nu as fi crezut asa ceva. Poate ar fi putut fi dezamagitor sa ii vad asa blazati pe redactori dar eu am vazut-o ca pe o mare sansa. Ma imprieteneam cu studentii veniti in practica si ii mai ajutam. 

Pentru a primi aparatul de fotografiat al mamei, un Fuji incredibil de compact, a trebuit sa ma rog vreo 3 zile de ea. Pozele imi ieseau tare prost si ma mai uitam pe google cum as putea sa le fac mai bine. Asa am dat odata de poze pe siteul Mediafax. Era un nume care suna foarte pompos in mintea mea pentru ca il auzisem de multe ori in copilarie de la Andrea Esca. Intr-o zi am dat pe siteul agentiei de niste poze de la un concert la care fusesem si eu, iar pozele mele mi se pareau mult mai bune. Am apasat Contact, am copiat cele trei adrese si am trimis un mail cu vreo 10 poze, avand ca titlu: Poze in mod volunar. Scriam atunci: „Draga Mediafaxule, sunt Luiza din Timisoara, am 15 ani, vreau sa ma fac jurnalist cand o sa cresc mare si imi place sa fac poze interesante, motiv pentru care va trimit si voua din pozele mele ca observ ca ale voastra nu is prea bune." Normal ca ale lor erau incomparabil mai bune, dar nu vedeam lucrurile asa atunci. Doua saptamani m-am uitat in fiecare zi pe site, poate-poate-poate le gasesc. Nu au fost insa niciodata publicate. Dupa cateva saptamani am primit un mail in care cineva@mediafax ma intreba daca mai am poze conceptuale si daca as vrea sa devin colaborator. Aveam dial-up atunci acasa si nu aveam voie sa stau mult pe net, dar stiu ca am inceput sa plang, am recitit de multe ori mailul si am chemat-o pe mama sa imi confirme minunea prin care urma sa fiu un jurnalist adevarat.

Nu ma gandisem niciodata pana atunci sa devin fotojurnalist, dar cum tocmai devenisem colaborator, m-am apucat sa citesc pe internet cam cum se fac poze. Nu stiam ce sunt pozele conceptuale si foarte bine ca nu am aflat asta mult timp. Pentru un inceput glorios m-am dus la clubul foto din Timisoara si am fost foarte mandra devenind membru. Celor de acolo nu le-a venit sa creada ca lucram la Mediafax, la fel cum nici redactorilor de la ziar. Cei din clubul foto aveau aparate foto adevarate si stiau si sa le foloseasca. Ma priveau invidiosi. Apoi, la sfatul lor m-am inscris pe Badorgood. Un timp am admirat fotografi de acolo, apoi am avut ca iubit un fotograf pe care il admiram incredibil de mult si care avea cu foarte foarte multi ani mai multi ca mine. Facea reportaje, mergea prin sate, lucru care imi doream sa-l fac si eu. Povestea cu el s-a terminat repede, mai repde decat mi-as fi dorit eu, dar am mai mers de foarte multe ori apoi singura prin lume, cautand poze si reportaje. Nu imi era clar ce vreau sa transmit, mi se parea simplu sa fac poze cu tigani in sate. Separat mergeam la conferinte de presa  si concerte si trimiteam pozele la agentie. Am fost tare fericita cand am primit si legitimatie. Ma uitam zilnic pe siteul agentiei, ii admiram nespus pe fotogafii din Bucuresti si visam ca dupa ca termin liceul sa merg la facultatea de jurnalism si sa ii cunosc.

Citeam tot mai rar din cartile de la mama pentru ca mi se parea ca ma mint. Realitatea nu era deloc asa. nimeni nu verifica nimic din trei surse , si ar fi ras de mine daca le-as fi spus asta. Nimeni nu folosea reportofonul, incredibila jucarie. Si nici vorba de a 4-a putere in stat. Nimeni nu se gandea la cititori, nimeni nu lupta pentru dreptate, nimeni nu era jurnalistul- anchetator care schimba economia si politica mondiala. Despre jurnalismul politic citisem in cartile cu interviuri. Imi placea sa citesc exemplele despre cum se pun intrebarile pentru a afla mai multe subtilitati, legam cumva informatiile cu povestile din cartile de psihologie. Dar la noi in Timisoara la ziar jurnalistii erau prieteni cu politicienii. Nu ii judec, chiar mi se pare perfect normal sa te atasezi de oameni atunci cand te vezi ani de-a randul doua-trei zile pe saptamana cu ei la conferinte, bei cafea, mananci piscoturi, primesti cadouri de sarbatori si mergi impreuna in excursii la Bruxelles. Si cred perfect ca iti e greu sa ii acuzi public prea tare cand ii cunosti asa de bine, chiar impreuna cu sotiile si copii lor. Dar despre obisnuinta asta in orasele mici nu scria in cartile de la mama.

 Cu timpul am indragit tot mai mult fotografiatul. Mi se parea mai onest. Mai putin arogant, mai putin orgolios, mai aproape de oameni. Imi placea tare mult sa stau cu oameni care traiesc diferit de mine. Dar totusi nimic din ce ma interesa pe mine nu era considerat a fi de prima pagina a ziarului. Mie imi plac tiganii, vecinii, pietele, mecanicii auto, bunicile, oamenii foarte foarte simpli si viata lor. Imi placea sa (ma) uimesc aratand cum traiesc ei. Mama, care e dintr-o familie cu multi copii dintr-un sat din moldova, si a luptat mult sa ajunga genetician si profesor universitar in Timisoara considera prea putin pentru profesia fiicei ei sa apase pe un buton.

Pe mine m-a multumit o vreme.

Cand a fost vremea sa plec la facultate nu am mai ales Bucurestiul. Si nici jurnalismul, desi asta visam in continuare sa fac. Am plecat cu inca 15 colegi de-ai mei la Viena, la Teatru- Film si Stiinte Media. Vroiam sa studiez fotojurnalism ca Andrei Pungovschi, dar nu vroiam in State. Primul semestru a fost foarte greu si am facut tot mai putine poze. Cu prima vacanta, o luna in februarie, am fugit spre Bucuresti pentru a face practica la Mediafax. Imi dorisem de 2 ani sa lucrez impreuna cu fotografii de acolo. Imi dorisem sa stau mult la povesti cu Mihai Vasile, de la care invatasem multe pe messenger, cu Andrei, cu Andreea, cu Georgiana. Si mi-au fost tare dragi, dar lucrurile in redactie nu merg cum citisem eu de mica in carti. Nu e 24 de ore din 24 cineva acolo care preia stirile din mega-reteaua de mega-corespondenti in toate colturile universului. Nici nu sunt toti pasionati, corecti si obiectivi, nici nu isi jertfesc viata pentru cititori, sunt mai degraba ironici si blazati. Mi-a placut in luna mea de practica dar nu mai sunt sigura ca as vrea sa traiesc asa mereu, ca asta e ceea ce vreau sa fac cand o sa fiu mai mare. Nu mi-a ramas nici o imagine tare draga din februarie. Andrei imi explica ca fotojurnalismul pe care vreau eu sa-l fac e in State si vorbeste ironic despre fotografii de agentie. Iar eu eram din ce in ce mai derutata. Inapoi in Viena imi lipsea Mediafaxul ca motivatie, satele tiganesti ca inspiratie, prietenii, prietenii fotografi sau prieteni in general, si disparusera incet incet si increderea in aspiratiile mele. Cumva nu mai simteam nevoia sa fac simple poze, descopeream albumele foto si bibliotecile, Annie Leibovitz, Nan Goldin, domnii de la Magnum, si imi revizuiam sistemul de valori. 

Acum nu stiu. cred ca sunt inca aici.

Poate va urma