Little blue eyed friend

de doua ori pe zi

Ganduri de la Garana

............Gărâna, sau Wolfsberg, e un sat de munte, aproape de Resita. Un fost sat de Pemi, cu case micute si ingrijite iar oameni aproape deloc. Undeva langa sat, pe un camp, o data pe an, vara, se canta frumos la un festival de muzica. In rest nu se intampla nimic.
Am fost in ultimii 3 ani la Garana si niciodata nu am inteles festivalul asa bine si niciodata nu mi-a placut mai mult ca acum. N-am facut poze aproape deloc anul asta. Am umplut insa cate 3 carduri zilnic in anii trecuti. N-am mai stat in primul rand acum, am stat undeva mai in spate, de unde se vede mai bine, cu un Kurtos Kalacs cald in mana si langa oameni dragi tare. De acolo, din fotoliul meu facut din sac de dormit si izolir, mi s-au parut superficiali fotografii care se agitau in fata scenei. Mi se parea ca ei nu inteleg nimic si trag sute de poze pentru publicatiile de la care vin, sau pentru siteurile pe care se vor mandri cu ele refuzand insa sa savureze aroma festivalului.
.............Anul trecut as fi facut diferenta dintre o poza buna de festival si una proasta dupa cateva criterii: O poza ok ar fi fost cu fatza luminata a cantaretului, fara umbre, cu fundal negru, sau daca se poate sa scrie si Garana, frumos, sa localizam. As fi vrut sa se vada la ce instrument canta iar idealul ar fi fost daca de pe fatza se poate citi emotia sau chiar s-ar simti cateva sunete. Asa as fi fost chiar mandra. Acum mi se pare atat de simplu si de departe de povestea festivalului.
..........Daca ar trebui sa povestesc despre Garana in imagini nu ar avea rost sa fotografiez cantareti. Pentru ca Garana e mai mult decat un concert. Si daca ar fi doar un concert, Garana tot ar fi mai mult.
.........Povestea Garanei incepe inainte de data festivalului, incepe in acel sat linistit, in padurile cu multe afine neculese de nimeni. Inaintea primelor zeci de masini de turisti sunt femeile din sat care se pregatesc cu mii de clatite, fripturi si frigarui pentru gurile infometate ce vor napusti. Primele masini de politie, primele corturi amplasate, primele focuri aprinse, toate sunt inaintea primei seri de concerte. Iar prima seara de concerte nu poate fi fotografiata doar prin portrete de cantareti pe scena. Pentru ca asta e doar frisca de pe tort, fara tort. De fapt, nici macar, e doar imaginea cu frisca de pe tort, fara frisca si fara tort. Gustul si sunetului il pot putini transpune in poze.
..............Muzica de la Garana se asculta in diferite feluri. La caldura, in bratele cuiva drag, cu ochii inchisi. As spune eu. Cristina, trece prin trei etape, intai sta cu gura cascata o vreme, de admiratie, apoi minute in sir inchide ochii si se lasa in cadere, iar apoi spre sfarsit se ridica si incepe sa danseze. Asta mi-ar place sa pozez. Si cerceii frumosi care se vand acolo. Si vacile care seara cand se intorc de la pascut cu o privire foarte nedumerita blocand circulatia si incurcand politistii. Si tot ce se intampla in sufletul ascultatorilor, pana tarziu noaptea, pana la ultimul alcoolic inghetat pe buturugile ude. Mi se par asa de frumoase corturile seara, gandindu-ma la sufletele care se incalzesc inountrul lor, la cum sunt oamenii in stare sa-si mute viata pentru cateva zile intr-o plasa mare pe o un deal. Si la tragediile din noptile de ploaie ude si reci. Spiritul Garana, asa cum il simt eu, l-as fotografia dimineata la parau, cand tinerii cu cearcane se saluta cu periuta de dinti. Si in fata cortului, la conserva de pateu. La primul birt din sat, care tot anul nu vinde atata bere si inghetata ca intr-o zi de festival. La al doilea magazin din sat unde cateva zeci de minute dimineta si seara sta atarnat un afis: „vin dupa ce mulg vaca“.
.......Sunt atatea povesti la Garana pe care mi le-as putea imagina in imagini, toate mai frumoase decat ce am pozat eu in anii trecuti. Si toate mai aproape de viata decat poze cu fata cantaretilor. De altfel cred ca toti stiau asta in afara de minte si ca nimeni nu vine la Garna pentru super-numele de pe afis, ci mai mult pentru atmosfera, pentru muzica de visat, pentru aer curat si vin fiert, pentru un fel de liniste si pacea de pe munte. Fotografii au pierdut cumva esentialul, nu inteleg de ce sunt toti in fata scenei mereu si de ce e nevoie sa fie rugati sa nu foloseasca blitzuri.

..........Am preferat sa tin aparatul in cort, sa "tac" si sa ascult anul asta. Sper ca anul viitor sa va arat ce inteleg eu prin Garana. Nu am pozat decat putin la noi prin cort. Plantutele astea le vedeam dimineata cand deschideam ochii. Isi cautau surorile in iarba, cele pe care le-am strivit cu cortul.

Publishing of this post supported by botic...

Jurnal de copil naiv. Despre cum e Jurnalismul meu

Intai am vrut sa fiu doctorita. Pe la 4 ani. Pentru ca mama era doctorita si pentru ca as fi vrut sa repar oameni, sa-i fac iar sanatosi. O vreme am vrut sa fiu pictorita. Imi placea sa ma joc cu culori si sa desenez fluturi- sau nu mai stiu de ce. Apoi as fi vrut sa fiu invatatoare si psiholoaga. Credeam ca un psiholog intelege gandurile oamenilor pur si simplu.

De prin clasa a 4- a am fost sigura ca vreau sa fiu Andreea Esca. Parintii mei se uitau mult la stiri si discutau despre mineriade si Constantinescu. Acum imi explic acea dorinta ca pe o sansa de a redeveni centrul atentiei lor. Cand am mai crescut si poate s-au mai cizelat si gusturile, am vrut sa devin Robert Turcescu. Era destept, dur, onest, invincibil. Parintii mei il admirau peste masura. Eu nu intelegeam chiar tot din discutiile politice dar nu indrazneam sa recunosc asta, pentru ca daca as fi intrebat ceva, mama mi-ar fi reprosat ca fara o vasta cultura generala nu e cale sa devin jurnalist si m-ar fi trimis in camera sa citesc. Cu gandul la viitorul meu de jurnalist am invatat de mica capitalele tuturor tarilor, am citit despre civilizatii in care nu voi ajunge niciodata si m-am antrenat sa pot ajunge oriunde in cel mai scurt timp, in caz ca va trebui sa fiu odata urgent la fata locului. Cand nu mai suportam sa stau cu bunica, ma cuminteam singura imaginandu-mi ca in Irak imi va fi mult mai rau.

Primeam de la mama lunar 2-3 carti de jurnalism. Jurnalistul universal de David Randall era preferata mea. Am sublinat atat de mult in ea incat acum nu se mai vede textul. Le citeam de la un capat la altul si ma fascinau incredibil de mult. Jurnalistul era, in viziunea mea de 10 ani jumate, un erou la societatii, un superman corect, obiectiv, documentat, care pune intrebarile perfecte in interviuri, care face anchete, schimba economia, umbla prin culturi straine si razboaie, scrie in avion, iar in cateva minute informatiile lui ajung in toate colturile lumii. Acest super erou al copilariei mele avea vesta cu buzunare, carnetel, pix si reportofon. Stiam ca un jurnalist verifica informatiile din 3 surse si ca jurnalismul e a 4-a putere in stat. Stiam sigur ca asta este ceea ce vreau sa fac. Si nu eram singura; devenise o moda printre prietenii mei.

Prima revista am scos-o in clasa a 4-a. Era o editie de Craciun, scrisa de mana si cu coperta desenata de mine. Apoi am mers la cursul de jurnalism de la Palatul copiilor. Revista infiintata de noi acolo se chema Bing Bang Bum Blitz pe numele sau complet. Nu a mai iestit niciodata pentru ca profesoara a plecat in concediu de materniatate si nu ne-a mai raspuns la telefon apoi. In generala aveam revista clasei, concurenta la cea a scolii, la care scriau doar cei mari. Imi placea sa scriu despre teatru si voluntariat pentru ca asta faceam in timpul liber. La revista liceului am fost vreo 2 ani redactor sef avand note si medii bune. Eram 5 redactori sefi. Ne placea sa ne facem legitimatii si carti de vizita si sa lipsim de la ore in interes de serviciu. In vacanta dinaintea clasei a 9-a m-a sunat directoarea liceului sa-mi spuna ca m-a pus pe lista la cursul de radio care se va infiinta la noi in soala. Era o onoare pentru mine sa fiu sunata de ea. Din radioul scolii se transmiteau in pauze muzica, emisiuni, anunturi. Pe atunci voluntaream la Salvati copiii, unde infiintasem si o revista, ma ocupam de revista scolii, mergeam la repetitiile grupei de teatru si incepusem sa lucrez la radioul scolii. La radio a trebuit sa reununt definitiv intr-o seara cand am ajuns la 10 seara acasa, direct dupa scoala, iar parintii nu m-au crezut ca fusesem intai la scoala, apoi la salvati, apoi la repetitii si in final am mai stat cateva ore sa tai o emisiune pentru radio.

Stiam ca a jurnalistii sunt oameni stresati, mega ocupati, singuri sau divortati, stiam ca nu voi avea timp de altceva dar nu imi doream nimic mai mult decat sa scriu investigatii, interviuri, reportaje, sa cunosc oameni interesanti si sa scriu despre ei, sa arat adevarul, sa descopar lucuri, sa aduc informatii in fata. Acum imi suna tare patetic. Din cauza pasiunii pentru jurnalism am renuntat la trupa de teatru, apoi si la revista scolii si dupa ce am devenit voluntarul lunii si voluntarul anului, am renuntat si la Salvati Copiii.

Un prieten mi-a spus in clasa a 10-a ca ziarul Timisoara cauta pe cineva care sa scrie pagina germana. Ziarul avea vreo 20 de pagini, aparea de 3 ori pe saptamana si avea de fiecare data o pagina intr-o limba minoritara in Banat: sarba, maghiara si germana. Ziarul costa 5000 de lei, are un tiraj foarte mic si e scos in pierdere de redactorul sef- din pasiune sau din interes, nu stiu sigur.

Nu a fost chiar o minune prima mea vizita intr-o redactie. Erau 3 birouri, foarte mult praf, hartii peste tot, multe sticle de bere, teancuri de ziare-arhiva foarte prafuite, niste calculatoare foarte vechi cu tastaturi ciudate. Dar o redactie era ceva minunat. Am inceput sa scriu saptamana de saptamana pagina germana. Trebuia sa predau pana miercuri la ora 15, 10.000 de semne si 2-3 poze. Nimeni din redactie nu intelegea germana, puteam deci scrie orice. Un vis. Asta e tot ce isi poate dori un jurnalist entuziast la 15 ani jumate.

M-am gandit atunci ca pagina in germana trebuie sa fie citita de batranei cu origini germane, colegi si profesori de la liceul german. Asa ca am incercat sa adaptez ceea ce scriu pentru gusturile lor. M-am informat despre activitatile Formului German, minoritatea germana din timisoara, fosti absolventi ai liceului german. Pentru toate articolele trebuia sa predau si poze. Nu exista fotograf in redactie iar cei 3 redactori de atunci erau iritati de sutele mele de intrebari si curiozitati. Mergeam la orice conferinta de presa si credeam sincer ca e evenimentul secolului, scriam cu mare drag orice fax venit in redactie, traduceam, copiam, corectam, faceam curatenie in arhiva. Gandindu-ma acum in urma, as putea zice ca faceam mult mai mult decat redactorii care-si luau articolele de pe internet. Dar atunci nu as fi crezut asa ceva. Poate ar fi putut fi dezamagitor sa ii vad asa blazati pe redactori dar eu am vazut-o ca pe o mare sansa. Ma imprieteneam cu studentii veniti in practica si ii mai ajutam. 

Pentru a primi aparatul de fotografiat al mamei, un Fuji incredibil de compact, a trebuit sa ma rog vreo 3 zile de ea. Pozele imi ieseau tare prost si ma mai uitam pe google cum as putea sa le fac mai bine. Asa am dat odata de poze pe siteul Mediafax. Era un nume care suna foarte pompos in mintea mea pentru ca il auzisem de multe ori in copilarie de la Andrea Esca. Intr-o zi am dat pe siteul agentiei de niste poze de la un concert la care fusesem si eu, iar pozele mele mi se pareau mult mai bune. Am apasat Contact, am copiat cele trei adrese si am trimis un mail cu vreo 10 poze, avand ca titlu: Poze in mod volunar. Scriam atunci: „Draga Mediafaxule, sunt Luiza din Timisoara, am 15 ani, vreau sa ma fac jurnalist cand o sa cresc mare si imi place sa fac poze interesante, motiv pentru care va trimit si voua din pozele mele ca observ ca ale voastra nu is prea bune." Normal ca ale lor erau incomparabil mai bune, dar nu vedeam lucrurile asa atunci. Doua saptamani m-am uitat in fiecare zi pe site, poate-poate-poate le gasesc. Nu au fost insa niciodata publicate. Dupa cateva saptamani am primit un mail in care cineva@mediafax ma intreba daca mai am poze conceptuale si daca as vrea sa devin colaborator. Aveam dial-up atunci acasa si nu aveam voie sa stau mult pe net, dar stiu ca am inceput sa plang, am recitit de multe ori mailul si am chemat-o pe mama sa imi confirme minunea prin care urma sa fiu un jurnalist adevarat.

Nu ma gandisem niciodata pana atunci sa devin fotojurnalist, dar cum tocmai devenisem colaborator, m-am apucat sa citesc pe internet cam cum se fac poze. Nu stiam ce sunt pozele conceptuale si foarte bine ca nu am aflat asta mult timp. Pentru un inceput glorios m-am dus la clubul foto din Timisoara si am fost foarte mandra devenind membru. Celor de acolo nu le-a venit sa creada ca lucram la Mediafax, la fel cum nici redactorilor de la ziar. Cei din clubul foto aveau aparate foto adevarate si stiau si sa le foloseasca. Ma priveau invidiosi. Apoi, la sfatul lor m-am inscris pe Badorgood. Un timp am admirat fotografi de acolo, apoi am avut ca iubit un fotograf pe care il admiram incredibil de mult si care avea cu foarte foarte multi ani mai multi ca mine. Facea reportaje, mergea prin sate, lucru care imi doream sa-l fac si eu. Povestea cu el s-a terminat repede, mai repde decat mi-as fi dorit eu, dar am mai mers de foarte multe ori apoi singura prin lume, cautand poze si reportaje. Nu imi era clar ce vreau sa transmit, mi se parea simplu sa fac poze cu tigani in sate. Separat mergeam la conferinte de presa  si concerte si trimiteam pozele la agentie. Am fost tare fericita cand am primit si legitimatie. Ma uitam zilnic pe siteul agentiei, ii admiram nespus pe fotogafii din Bucuresti si visam ca dupa ca termin liceul sa merg la facultatea de jurnalism si sa ii cunosc.

Citeam tot mai rar din cartile de la mama pentru ca mi se parea ca ma mint. Realitatea nu era deloc asa. nimeni nu verifica nimic din trei surse , si ar fi ras de mine daca le-as fi spus asta. Nimeni nu folosea reportofonul, incredibila jucarie. Si nici vorba de a 4-a putere in stat. Nimeni nu se gandea la cititori, nimeni nu lupta pentru dreptate, nimeni nu era jurnalistul- anchetator care schimba economia si politica mondiala. Despre jurnalismul politic citisem in cartile cu interviuri. Imi placea sa citesc exemplele despre cum se pun intrebarile pentru a afla mai multe subtilitati, legam cumva informatiile cu povestile din cartile de psihologie. Dar la noi in Timisoara la ziar jurnalistii erau prieteni cu politicienii. Nu ii judec, chiar mi se pare perfect normal sa te atasezi de oameni atunci cand te vezi ani de-a randul doua-trei zile pe saptamana cu ei la conferinte, bei cafea, mananci piscoturi, primesti cadouri de sarbatori si mergi impreuna in excursii la Bruxelles. Si cred perfect ca iti e greu sa ii acuzi public prea tare cand ii cunosti asa de bine, chiar impreuna cu sotiile si copii lor. Dar despre obisnuinta asta in orasele mici nu scria in cartile de la mama.

 Cu timpul am indragit tot mai mult fotografiatul. Mi se parea mai onest. Mai putin arogant, mai putin orgolios, mai aproape de oameni. Imi placea tare mult sa stau cu oameni care traiesc diferit de mine. Dar totusi nimic din ce ma interesa pe mine nu era considerat a fi de prima pagina a ziarului. Mie imi plac tiganii, vecinii, pietele, mecanicii auto, bunicile, oamenii foarte foarte simpli si viata lor. Imi placea sa (ma) uimesc aratand cum traiesc ei. Mama, care e dintr-o familie cu multi copii dintr-un sat din moldova, si a luptat mult sa ajunga genetician si profesor universitar in Timisoara considera prea putin pentru profesia fiicei ei sa apase pe un buton.

Pe mine m-a multumit o vreme.

Cand a fost vremea sa plec la facultate nu am mai ales Bucurestiul. Si nici jurnalismul, desi asta visam in continuare sa fac. Am plecat cu inca 15 colegi de-ai mei la Viena, la Teatru- Film si Stiinte Media. Vroiam sa studiez fotojurnalism ca Andrei Pungovschi, dar nu vroiam in State. Primul semestru a fost foarte greu si am facut tot mai putine poze. Cu prima vacanta, o luna in februarie, am fugit spre Bucuresti pentru a face practica la Mediafax. Imi dorisem de 2 ani sa lucrez impreuna cu fotografii de acolo. Imi dorisem sa stau mult la povesti cu Mihai Vasile, de la care invatasem multe pe messenger, cu Andrei, cu Andreea, cu Georgiana. Si mi-au fost tare dragi, dar lucrurile in redactie nu merg cum citisem eu de mica in carti. Nu e 24 de ore din 24 cineva acolo care preia stirile din mega-reteaua de mega-corespondenti in toate colturile universului. Nici nu sunt toti pasionati, corecti si obiectivi, nici nu isi jertfesc viata pentru cititori, sunt mai degraba ironici si blazati. Mi-a placut in luna mea de practica dar nu mai sunt sigura ca as vrea sa traiesc asa mereu, ca asta e ceea ce vreau sa fac cand o sa fiu mai mare. Nu mi-a ramas nici o imagine tare draga din februarie. Andrei imi explica ca fotojurnalismul pe care vreau eu sa-l fac e in State si vorbeste ironic despre fotografii de agentie. Iar eu eram din ce in ce mai derutata. Inapoi in Viena imi lipsea Mediafaxul ca motivatie, satele tiganesti ca inspiratie, prietenii, prietenii fotografi sau prieteni in general, si disparusera incet incet si increderea in aspiratiile mele. Cumva nu mai simteam nevoia sa fac simple poze, descopeream albumele foto si bibliotecile, Annie Leibovitz, Nan Goldin, domnii de la Magnum, si imi revizuiam sistemul de valori. 

Acum nu stiu. cred ca sunt inca aici.

Poate va urma

La Sile si Mari cu poze

Sile si Mari sunt doi oameni dragi dintr-o poveste pe care am pozat-o toamna recuta. Link. Sile canta la acordeon pe straziile Vienei. Si-a pierdut un picior intr-un accident de munca, a venit cu familia in Austria, a fost parasit de sotie, iar acum o creste pe Mari, fetita lui care tocmai a trecut in clasa a II-a. Pana acum cateva zile a fost in Romania prin spitale. Astazi am trecut pe la ei pentru a le duce albumul Mediafax 2007. Era si nora lui in vizita. Ce s-au mai bucurat de poze! :). 

Sile und Mari sind zwei liebe Menschen aus einer Reportage die ich im Herbst fotografiert habe. Link.  Sile spielt Akordeon auf den Straßen Wiens. Er hat einen Bein in einem Arbeitsunfall verloren, ist nach Österreich mit seiner Familie gekommen, wurde von seiner Frau verlassen, und kümmert sich jetzt nur um seine kleine Tochter, Mari, die gerade die erste Klasse fertig hat.

Bis vor ein Paar Tagen war er in Rumänien ins Krankenhaus. Heute war ich zu ihnen um den Mediafaxalbum 2007 zu schenken. Sie haben sich sooo gefreut! :)

Weekend cu Golf

Despre reguluile Golfului am aflat prima oara intr-o revista de la toaleta din casa parintilor lu Philipp. Tot atunci am aflat si ca exista o asemenea revista, numai despre golf. si inca nu numai una. 

Weekendul asta m-au luat cu ei pe teren. Dealuri, gazon, gauri cu steguletz, bilutze scumpe, mult de mers. Un sport foarte elegant de altfel. Am incercat sa fac poze diferite de cele clasice din ''Golf-Revue''. In restul timpului m-am si jucat. 

Über die Golfregeln hab ich zum ersten Mal in einer Zeitschrift, im Klo des Hauses von Philipps Eltern gelesen. Auch erst damals hab ich zum ersten Mal erfahren dass es so eine Zeitschrift gibt, nur Golf. und nicht nur eine einzige. An diesem Wochenende haben sie mich auf dem Golfplatz mitgenommen. Hügeln, Gras, Löcher mit Fahne, teuere Kugelchen, viel zu gehen. Trotzdem ein sehr eleganter Sport. Ich hab versucht andere Bilder als die klassischen aus dem Golf - Revue zu machen. Im restlichen Zeit hab ich gespielt.